Bunica mea dragă…

Astăzi, îmi umple sufletul de dor amintirea bunicii mele, acea femeie minunată care părea că ține lumea întreagă pe umerii ei fără să se plângă vreodată. Bunica mea nu era doar o femeie simplă de la țară; era inima casei, o forță a naturii care dădea viață fiecărei zile, fiecărui anotimp, fiecărei amintiri.

Diminețile la ea începeau cu mult înainte de răsărit, când se ridica din pat cu liniștea unui om care știe că fiecare zi e un dar. Focul trosnea deja în sobă, iar mirosul de pâine proaspătă se împrăștia în aerul curat de dimineață. O vedeam adesea cum își punea basmaua cu mișcări lente, ca un ritual tainic, gata să își înceapă ziua de muncă. Pe fața ei erau scrise povești neștiute, brazde de ani și încercări, dar ochii ei rămâneau blânzi și plini de căldură. Nicio sarcină nu era prea grea: avea grijă de gospodărie, de animale, de grădină, și, mai presus de toate, de noi, nepoții ei.

Verile la țară erau un vis. Câmpurile se întindeau până departe, acoperite de valuri de grâu auriu, iar noi alergam desculți prin iarbă, sub privirea veghetoare a bunicii. Când soarele ardea cu putere, ne adăposteam la umbra nucului bătrân din curte, unde bunica ne răsfăța cu felii de pâine unse cu unt proaspăt și miere. Era magic să o privești cum lucra pământul, cu mâinile ei bătătorite de muncă, dar care găseau mereu o clipă să ne mângâie pe creștet sau să ne învețe câte un lucru nou.

Când venea iarna, totul devenea un tablou alb, liniștit, dar casa bunicii rămânea mereu plină de viață. Ne adunam în jurul sobei, unde focul ardea molcom, iar bunica ne spunea povești. Glasul ei cald și povestirile pline de tâlc ne duceau în lumi îndepărtate, dar și înapoi, la rădăcinile noastre. Ea avea darul să facă timpul să stea în loc. Nu exista grabă, nu exista stres – doar noi și povestirile care curgeau, ca niște fire invizibile care ne legau de trecut, de tradiții și de pământul pe care l-am moștenit.

Bunica știa să ne iubească într-un fel aparte, simplu și profund. Nu aveai nevoie de cuvinte mari ca să simți dragostea ei. Era în fiecare gest, în felul în care pregătea masa cu grijă, în cum ne îmbrățișa fără să spună nimic, dar și în modul în care ne învăța să fim oameni. În preajma ei, lumea părea mai simplă și mai frumoasă.

Anii au trecut, dar amintirea ei rămâne vie, ca o lumină care nu se stinge. Iernile acelea, cu gerul care crăpa pietrele, dar și cu căldura de neînlocuit a sobei bunicii; verile acelea, cu mirosul fânului proaspăt cosit și cântecul greierilor în nopțile lungi. Fiecare anotimp avea farmecul lui, dar totul era mai frumos pentru că bunica era acolo, în mijlocul nostru, învârtind roata vieții cu o pricepere și o răbdare de care doar ea era capabilă.

Astăzi, mă simt binecuvântată să fi avut o astfel de bunică. O femeie care a trăit pentru familie, care ne-a învățat ce înseamnă dragostea adevărată, răbdarea și respectul pentru lucrurile simple, dar valoroase. Poate că viața ei nu a fost ușoară, dar a fost plină de sens. Și pentru asta, îi voi fi mereu recunoscătoare.