Cum apar copiii?
Cum au apărut primii oameni și cum au populat ei pământul?
Și copiii apar din ou?
Viața copilului în trupul mamei.
Atunci tu știai deja de mine?
Modul de viață al viitoarei mame.
De ce este nevoie de ombilic?
Nașterea – suferința și bucuria mamei.
Copilul este o parte a mamei și a tatălui său.
Organele de reproducere din trup.
De unde apare sufletul?
Iubirea părintească față de copiii lor. Copiii sunt un dar de la Dumnezeu.
Se pare că timpul s-a înrăutățit pentru multă vreme. Nadia neputând să iasă în livadă se învârtea toată ziua în jurul mamei. Văzând grijile mamei cu Serioja (frățiorul mai mic), ea nu numai că s-a avântat să o ajute, ci se străduia să facă totul cât mai bine dar nici nu reamintea despre continuarea discuției. Ea știa prea bine că mama ajunsese în cel mai interesant moment și, când va fi mai liberă, va începe singură discuția. Așa s-au și petrecut lucrurile.
Într-o zi, după ce și-a culcat băiețelul și a spălat vasele, ea s-a lăsat obosită pe canapea și cu un zâmbet ademenitor a chemat-o pe Nadia la ea.
– Așează-te! Vrei să vorbim?…Azi în sfârșit îți voi putea răspunde la întrebarea: “cum apar copiii?”.
Până acum am discutat despre toate. Oare ce n-am discutat noi? Despre iarbă și despre stejar, și despre iederă, și despre pești, și despre codobaturi, și despre pisici…Și toate acestea doar pentru ca să-ți fie mai clar cum se naște omul – care este creatura superioară a lui Dumnezeu.
– Însuși Dumnezeu l-a creat pe primul om, – a întărit Nadia. – Din pământ. Și a suflat în el sufletul nemuritor.
– Da, pe nimeni altcineva Domnul nu l-a creat astfel, nimeni niciodată nu s-a învrednicit de un așa mare dar de a fi creat de mâinile dumnezeiești – ci numai omul. Iar toate generațiile de după ei s-au născut de la primii oameni.
Mama s-a ridicat și a luat de pe masă o cutie cu chibrituri. Ea a scos trei bețe și le-a pus pe canapea: unul mai sus și alte două mai jos.
– Uite, a zis ea. Bunicul a avut doi feciori: tatăl tău și unchiul Valeriu. Tata are doi copii: tu și Serioja…deci mai adăugăm la acesta încă două bețișoare. Unchiul Valeriu are trei fiice. Aici punem încă trei chibrite…iar voi veți crește, veți avea copiii voștri: câte doi, câte trei, poate mai mulți…mai punem niște chibrite.
– Iar ei vor avea la rândul lor copii…, spune Nadia și tot punând bețișoare în curând toată canapeaua urma să fie acoperită numai cu bețe.
– Ai înțeles deja! Uite așa, din generație în generație crește omenirea și umple pământul, populându-l.
Și totuși, cum apar copiii?
Îți voi spune un lucru care pe moment te va uimi: și copiii oamenilor apar tot din ou. Însă nu dintr-un ou mare cu coajă, ca oul de găină, ci din același ou mic cum este oul de mamifer.
În trupul mamei se află ovarul și în el oul. Fiind foarte mic, el poate ieși de-acolo pe nesimțite și nimeni să nu știe despre asta. Dacă însă oul este fecundat, din acel moment el va rămâne în trupul mamei și va crește acolo aproape un an – nouă luni întregi.
E surprinzător cum dintr-un ou minuscul care nu poate fi văzut cu ochiul liber, încetul cu încetul se dezvoltă embrionul, până când copilul va cântări trei-patru kilograme la naștere. Iar toate aceste schimbări au loc în trupul mamei. Acolo copilul este protejat de orice pericol. Mama știe acest lucru și își iubește copilașul chiar înainte de a-l vedea.
Vezi cum se întâmplă: fiecare om a fost cândva o parte din mama sa.
Fetița asculta foarte atent.
– Îți imaginezi, – continuă mama, – tu cândva erai o fărâmiță, un firișor minuscul, un punct mai mic decât vârful unui ac? La începutul vieții tale tu puteai fi văzută doar la microscop. Pentru că erai atât de mică puteam ușor să te pierd. Și într-adevăr, aceasta chiar se putea întâmpla, dacă Domnul nu s-ar fi îngrijit de tine. El a creat astfel trupul mamei, încât în el există o cameră specială pentru copii, unde pruncul este ferit și protejat de orice pericol exterior, până când va crește suficient de mare ca să iasă la lumina zilei unde să-și înceapă un nou mod de viață și să-și trăiască viața care i-a fost hărăzită.
– Și atunci când eu eram ca un punct, tu știai de mine?
– Eu nădăjduiam că tu exiști deja în mine și crești, dar m-am convins de asta abia mai târziu, când tu ai început să te dezvolți. După ce m-a consultat și m-a examinat, doctorul mi-a zis: ”Da, cu siguranță, în curând veți avea un copilaș”.
Nadia era acum curioasă să afle care erau atunci, la început, relațiile ei cu mama.
– Și te-ai bucurat?
– Foarte mult! Odată îmi amintesc că am simțit o mișcare ușoară de parcă ai fi bătut cu mânuța ta mică în peretele cămăruței tale și ai fi spus: ”Mamă, eu sunt aici!”. Mie mi s-a părut că într-adevăr așa a fost și mă străduiam să-mi închipui cum o să arăți când te voi vedea. …Nouă luni ai trăit în cămăruța ta din trupul meu și creșteai încet-încet, cu fiecare zi, iar eu doream ca tu să fii fericită; de aceea mă străduiam să fiu eu însămi mulțumită și fericită, cu un duh cât mai pașnic, ca starea mea să se transmită și asupra ta, încât fericirea mea să fie și a ta.
– Iar tata? Și el știa de mine?
– Tata te aștepta și mai nerăbdător! În fiecare zi își punea urechea pe burta mea, unde ”locuiai” tu, și asculta: ce face acolo micuța noastră? Îi merge bine oare?
Nadia râdea de fericire.
– Hai, mai povestește-mi, mai povestește-mi! – se rugă ea.
– Pentru ca tu să fii sănătoasă, eu mi-alegeam tot timpul o mâncare simplă și bună. Tata tot timpul avea grijă de mine: îmi cumpăra fructele cele mai proaspete care conțin cele mai multe vitamine, ne plimbam prin aer curat pentru a respira cât mai mult aer proaspăt, știind prea bine că o parte din vitamine și aerul curat vor ajunge la tine.
Pe lângă trup, aveam grija și de sufletul meu. Mă străduiam să fiu bună, blândă, răbdătoare, reținută, ca să nu fac nici un păcat – într-un cuvânt, mă străduiam să fiu așa cum aș fi vrut să fii tu: pentru că tot ce făceam eu în perioada aceea – bine sau rău, se răsfrângea și asupra ta și resimțeai și tu fie o parte din bunătatea mea, fie din răutatea mea.
Mai mult, eu aproape în fiecare săptămână mergeam la biserică, mă spovedeam părintelui și Duminica mă împărtășeam cu Sfintele și înfricoșătoarele lui Hristos Taine, știind prea bine că așa se va transmite și la tine binecuvântarea Domnului.
– Dar eu cum mâncam?
– Dacă ții minte, tu tot mă întrebai, la ce ne folosește nouă buricul (ombilicul)? Iată pentru ce: prin el trupul meu făcea legătură cu trupul tău și atâta timp cât ai locuit în mine prin el tu te alimentai. Până a te naște, trupul tău se continua în locul ombilicului printr-un tubușor lung carea avea celălalt capăt fixat de trupul meu. Prin acest canal sângele meu bogat în substanțele nutritive curgea și la tine.
Când a venit timpul tău să apari la lumină, să vii pe lume și să începi o nouă viață aparte de trupul meu, a fost nevoie să ieși din ”cămăruța” ta. Tata m-a dus la spital, unde medicii ți-au ajutat să ieși de acolo. Fiecare mamă suferă născându-și copilașul, și suferințele sunt uneori foarte mari. Această suferință ne este dată nouă de însuși Dumnezeu după căderea în păcat a lui Adam și a Evei. Ții minte, cum Domnul i-a spus Evei: ”În dureri vei naște fii…” (Facerea 3,16).
Dar să știi Nadia, că toate durerile se uită când apare pe lume copilul! Și când mama vede prima dată pruncul, oricât ar fi fost durerile de mari, bucuria le înăbușă pe toate, rămânând ca o părere și ca un vis.
Așadar, după tu ai ieșit la lumina zilei, sau cum se spune – te-ai născut, atunci cordonul care te lega de mine a fost tăiat de doctor; mai târziu locul acela s-a vindecat și a apărut buricul tău. Primul semn de viață tu l-ai dat printr-un strigăt puternic când ai respirat prima dată cu plămânii tăi. Din acest strigăt eu am înțeles că ești vie și sănătoasă; dintr-odată m-a cuprins bucuria și am întrebat: ”E băiețel sau fetiță?”
– De ce, tu nu știai deja că eu voi fi fetiță?
– Eu speram, chiar visam să am o fetiță și mă rugam la Dumnezeu: ”Doamne, trimite-mi o fetiță!” Dar până nu te-ai născut nu știam exact ce vei fi. Este un obicei după care se spune că sugarilor, dacă sunt fetițe, li se pregătește totul în roz, iar băiețeilor, în albastru… Pentru băiețel scufițele, cămășuțele, plăpumioară sunt albastre…La fetițe totul e roz. Deși nu eram sigură că te vei naște tu, am împletit totuși o bluziță roz și ciorăpei, pe care tu le-ai purtat și pe care eu le păstrez încă.
– Ce s-a întâmplat mai departe?
– După aceea? După ce te-au spălat și te-au înfășat în scutece, te-au adus și te-au lăsat în brațele mele. Abia atunci am văzut pentru prima data fața copilașului pe care îl iubeam deja atât de mult. Acum înțelegi de ce îmi ești atât de scumpă…și de ce în general mamele își iubesc atât de mult copiii lor. Ei sunt o parte din ele însele.
Să nu uităm că în același timp pruncul este o parte din tată. Din ou n-ar fi ieșit un prunc la fel cum din sămânță nu ar fi ieșit altă plantă nouă dacă nu ar fi fost fecundată. Acest lucru este făcut numai de către tată. Începutul vieții este conținut în ou, dar acesta niciodată nu s-ar fi deșteptat la viață dacă nu s-ar fi atins de el o putere de viață specială, pe care numai tata o poate da.
Omul nu are stamine și pistil – așa cum au plantele. Însă trupul lui este înzestrat cu organe speciale care se numesc organe de procreație. Oamenii nu le dezgolesc față de alții, totdeauna le acoperă cu haine și chiar copiii cei mici se scaldă în râu cu chiloței. Oamenii protejează aceste organe, le păstrează în curățenie, nu se ating de ele fără vreun motiv anume, care este nașterea de copii; pentru că: cine nu ar vrea să nască la timp potrivit un copilaș bun și sănătos? Tu de multe ori seara te lenevești și nu vrei să te speli înainte de culcare, te grăbești să ajungi mai repede în așternut, lucru pe care nu e bine să-l faci, iar eu sunt obligată să fiu severă cu tine. Acum tu ai înțeles de ce este atât de important să păstrezi curățenia și să nu fii leneșă la spălat?
– Am înțeles, pentru ca atunci când voi crește mare să nasc un copilaș sănătos…Povestește-mi mai departe!
– Eu ți-am povestit deja totul, – a zâmbit mama…Înțelegi acum, ce relații deosebite există între mamă și tată și de ce ei își iubesc copiii atât de mult?..
Dar pentru Nadia nu toate erau clare. Oul primește viață de la tată, se dezvoltă în trupul mamei, în el se formează copilașul. Până aici e clar. Dar cum devine el Om? Acel om care poate să iubească, să se bucure sau să se întristeze, să creadă în Dumnezeu?…Din ce e alcătuit trupul e clar, am înțeles. Dar sufletul? Cum și de unde apare sufletul prin care omul se deosebește de plante, de pești, păsări, animale?
– Mămico, de unde apare sufletul la om? Doar se naște numai trupul? Dar când vine?, Când se sălășluiește sufletul în el?
Mama nu s-a așteptat la această întrebare, care nici pentru ea nu s-a dovedit atât de simplă.
– Sufletul? Vine de la Dumnezeu. Am citit într-o carte că Dumnezeu trimite sufletul în trupul copilului exact în acel moment când oul din trupul mamei capătă primul imbold către dezvoltarea vieții. Din acel moment, copilașul este înzestrat deja cu suflet viu și nemuritor. Dar despre aceasta mai bine întreabă-l pe tata, el îți poate explica mai bine.
Ai înțeles acum, că atât animalele cât și oamenii au dragoste (afectivitate) părintească pentru urmașii lor? Totuși, aceasta nu-i o dragoste în sensul în care noi oamenii înțelegem dragostea. Este doar un simplu instinct părintesc. Cu darul adevăratei iubiri este înzestrat numai omul; adevărata dragoste noi o întâlnim numai la oameni. Astfel, tata și mama se gândesc și au grijă de copil cu mult timp înainte de nașterea lui, iar atunci când apare copilul ei împreună îl ocrotesc cu gingășie, îl educă de-a lungul multor ani și îl iubesc atât de mult cum nimeni niciodată nu l-ar fi iubit și ca pe nimeni altul înainte, dar nu mai mult decât pe Dumnezeu. Pruncul este părticică din ei amândoi. Mama și tata i-au dat viață. Și toate acestea se împlinesc numai din voia lui Dumnezeu, din pronia dumnezeiască.
Sunt oameni care nu au copii. Ții minte, în povești se spune de multe ori: ”A fost o dată o babă și un moșneag și nu aveau copii…” Nu aveau pentru că Dumnezeu nu le-a dat. Dar sunt și alții, care din contra, au foarte mulți copii. Dumnezeu știe mai bine de e avem noi nevoie și ce ne este mai de folos…Ce fericire că nouă El ne-a dăruit și o fetiță și un băiețel. Ce fericire!…
– Mămico! Eu înțeleg acum de ce te iubesc atât de mult – mai mult decât orice pe lume!…
Și Nadia a îmbrățișat-o strâns pe mama.
Fragmentul este extras din Cartea fetelor. Cartea o găsiți disponibilă pe site-ul Editurii Credința Strămoșească.
Romanian